Acum cativa ani am fost victima furtului intelectual. Convinsa ca mi-ar servi la c.v, am trimis un articol de analiza politica unui ziar de prestigiu. Nu asteptam sa fiu remunerata pentru prestatia mea (si-asa eram novice in arta scrisului) insa asteptam sa-mi apara numele la sfarsitul articolului. Zilele treceau greu. Doua saptamani mai tarziu, articolul meu a fost publicat. Introducerea fusese putin schimbata insa esenta era aceeasi. Eram fericita ca frazarea din restul continutului nu-mi fusese modificata si ma bucuram ca atatea nopti de lectura studiind clasicii literaturii, nu fusesera in zadar. Eram capabila sa ma exprim coerent. La sfarsitul articolului insa…alt nume. O dra. pe nume (daca nu ma inseala memoria) PURCARU.
Primele 5 minute cand descoperi ca ai fost plagiat sunt magistrale. Te simti mandru ca cineva te-a considerat suficient de bun incat sa-si insuseasca cu asa mare fidelitate textul. Dupa ce trec cele 5 minute magistrale si grandomania de rigoare, primul lucru la care m-am gandit era faptul ca numele drei era predestinat si reflecta intocmai fapta la care se pretase. PURCARU comisese o fapta…de purcica. Furtul intelectual este la fel de grav ca orice alt furt insa uneori, poate fi chiar mai grav. Daca ti se fura un obiect de cele mai multe ori il poti inlocui cumparandu-ti (desigur, daca nu are valoare sentimentala) un altul.
Cateodata insa, dorinta de a fura se manifesta la nivel inalt iar studentii urmeaza un pattern oferit chiar de cei care ii indruma in studiu. Procesul verbal ce fusese publicat in urma cu cativa ani pe site-ul FSPUB privind scandalul “Lavinia Betea” demonstreaza, in chip explicit, ca orice padure poate avea uscaturile ei. In acel caz Lavinia Betea plagiase paragrafe intregi dintr-o lucrare de prestigiu – Scurta istorie a revolutiei ruse- Richard Pipes. Lavinia Betea plagiase cuvant cu cuvant din lucrarea mai sus amintita cu asemenea acuitate incat, amintindu-ti pledoariile impotriva plagiatului pe care le tinea la curs, iti venea sa vomiti. Lavinia Betea ar fi putut fi un personaj de succes al lui Cehov.
Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Sa reproduci ceva, o pictura de exemplu, poate fi o forma de arta. Frank Arnau demonstreaza in Arta falsificatorilor. Falsificatorii artei. Multi falsificatori ai lui Rembrandt au fost descoperiti fiindca nu studiasera indeajuns tehnica pictorului olandez incat sa stie ca tehnica acestuia era portret peste portret. Pe aceeasi panza, Rembrandt pornea de la un chip pentru ca, pictand alte portrete peste imaginea initiala, sa ajunga la un cu totul alt chip. Este o arta sa reproduci o pictura cu cat te indepartezi mai mult de spatial contemporan. Este o arta sa reproduci tehnica pictorului respectiv, insa nu este suficient ca demersul sa-ti reuseasca. Trebuie sa refaci opera piesa cu piesa, ca un puzzle. Altminteri, creatia poate sa pice la un simplu test chimic sau radiologic. Totul trebuie sa corespunda cu perioada in care a activat pictorul reprodus: rama, panza, compozitia chimica a vopselei, patina, uneltele folosite.
Hans van Meegeren a produs copii aproape perfecte dupa Vermeer (ce le vindea ulterior ca autentice) demonstrand ca a reproduce ceva poate fi o arta. Aceasta nu l-a impiedicat sa comita o eroare grava cand a pictat Pelerinii din Emaüs. Graba cu care a pictat l-a facut sa uite sa ia in calcul ca Vermeer picta doar cu pensule din par de bursuc, folosind o pensula obisnuita din par de porc. Totusi, geniul lui Meegeren a invins. El nu a fost descoperit din vigilenta autoritatilor ci pentru ca a recunoscut de buna voie, fara a fi macar suspect de o asemenea infractiune, pentru a scapa de o acuzatie mult mai grava, pasibila cu ani grei de inchisoare. Asa s-a aflat ca multe din picturile Vermeer de la Luvru erau de fapt creatia lui Meegeren.
Ceea ce Lavinia Betea a facut nu poate fi incadrat sub nicio forma in arta de a scrie. Cu un efort minim in studiu si scriitura aceasta a cules niste lauri care nu-i apartineau defel. Mai trist este ca Lavinia Betea a legitimat, prin actiunea ei, drumul furtului intelectual, servind drept model pentru generatiile viitoare. Desfacerea contractului sau de munca era astfel, o piesa de teatru cu un final previzibil. Atitudinea Lviniei Betea a fost in continuare nedemna, lipsita de onoare, preferand sa invoce scenarii de defaimare in loc sa-si recunoasca fapta.
