Am fost copil singur la parinti. In clasa a V-a, le-am dat parintilor de ales: un fratior sau un caine. Cum nu se iubeau foarte mult, au preferat varianta b. Intr-una din zile, cand m-am intors de la scoala, am vazut un cos suspect in sufragerie acoperit cu o patura. Am intrebat-o pe mama: “Ce-i in cos? –Ceapa!”. Am tacut. 15 minute mai tarziu, treaba incepuse sa mi se para cam suspecta. Ce cauta cosul cu ceapa in sufragerie? Apoi, ceva si mai suspect. De sub pledul de pe cos iesea o codita. “E-adevarat ca ceapa incolteste dar nu face coada! Excelenta deductie!” Mandra de mine, am ridicat pledul si-am vazut-o. Mica rau cat o lingurita şi cafenie, catelusa aceea se inrudea cu chiuhuahua si soricarul deopotriva. In ochi – doua masline mari si negre - dintr-un anumit unghi si in functie de cum batea lumina, puteam sa-mi oglindesc clar chipul. Direct in ochi, cu asa o mare sinceritate se uita la mine.
Ati vazut vreodata o stire la televizor despre un caine care, infruntand un anume pericol, salveaza viata unui om? Cainele este, asa cum spune si zicala, cel mai bun prieten al omului: semper fidelis. Oamenii te pot trada si uita dar cainele nu o va face vreodata. Cand avea un an, am luat-o la piata cu mine. Era o zi frumoasa de primavara si pe strada, in lumina aceea rozalie a diminetii, adierea usoara a vantului mirosea a portocale. N-am sa uit acea mireasma. Catelusa statea la mine in brate si ofta adanc, gangurind ca un copil. Ochii sai mari si negri stateau nemiscati incercand sa prinda intr-o frantura de imagine agitatia de pe strada. Era hipnotizata. Un minut a fost de ajuns ca sa se rataceasca de mine atunci cand a trebuit s-o las jos din brate ca sa iau sacosa cu cartofi de la vanzator. Cautand-o disperata, am zarit-o cum alerga pe strazi traversand in fuga intersectiile printre masinile care goneau.
Perspectiva de a pierde o fiinta la care tii face pamantul sa-ti fuga de sub picioare. Abia mi-am tarat corpul greu ca plumbul spre casa, convinsa fiind ca am pierdut-o. Capul mi-era greu si-mi frigea, tamplele-mi palpitau ca si cand vroiau sa se desprinda de cap si s-o ia la goana pe caldaram. Nu mai mirosea a portocale pe strada. Aveam un gust putred in gura si-mi simteam corpul schingiuit, ca si cand era tintuit pe o masa de laborator si un scelerat imi smulgea bucati de carne cu un cleste. Am gasit-o asteptandu-ma in fata liftului. Isi amintise drumul! In timp ce urcam scarile, catelusa se intorsese catre mine, dand usor din codita. Cand m-a vazut s-a uitat cu ochii ei negri intr-ai mei si-a sarit in brate. Acum este batrana si are reumatism dar tot gaseste resursele sa se bucure cand ajung acasa.
CEHOV a scris nuvela Un caine scump. Am citit-o cu multi ani in urma si cu o pasiune greu de descris, ca un om infometat o saptamana caruia i se ofera, in cele din urma, un bot de paine. Banuiam ca subiectul tratat de Cehov era acela al prieteniei sincere dintre caine si om. Eroul nuvelei, posesor de caine, nu scapa vreun prilej de a se fali cu patrupedul sau pe care il crescuse de cand era mic. Intr-una din zile, plimbandu-se cu acesta pe strada, se intalneste cu un strain care-i indrageste cainele. Il indrageste atat de mult incat vrea sa-l cumpere convins fiind ca nu exista ceva pe pamant care sa nu aibe pret. Nici macar iubirea. Ii propune proprietarului o suma. “Dar cum se poate, nu ca l-am crescut de mic si tin la el”. Incet, incet, strainul ridica suma ca la licitatie. “Nu, nu pot face asta, cum m-as putea desparti de tovarasul meu de viata?” Curand insa, suma strainului devine greu de refuzat. Pana la urma, dragostea proprietarului de caine a avut un pret. Brusc, mi-am dat seama ca “scump” nu insemna “drag”. Acesta este CEHOV, mereu ridiculizand ipocrizia si imperfectiunea oamenilor. Eu nu mi-as vinde vreodata cainele. Pentru ca il iubesc si pentru ca am retinut lectia predata de A. P. CEHOV.
