Pe măsură ce vantul bătea biciiuindu-ne feţele cu sălbaticie, pâcla se desprindea făcând loc priveliştii. Caldarâmurile păreau fire înodate de aţă albă. Apa curgea lin, pe sub Podul cu Lei, cu o prospeţime extatică iar lumini jucause se aprindeau în rotocoalele apei, ca licuricii.Vroiam să zăbovim mult în locul acela mirific iar mulţi dintre noi nu am mai fi plecat vreodată.
Pe când coboram colina Citadelei, seara scufunda oraşul într-un albastru violaceu ce se răsfrângea în degradeuri, deasupra capetelor noastre. Puzderia stelelor scăpăta lumini pale, difuze, asemenea margasitelor. Curând, am ajuns într-un squar ce gazduia biserica intitulată bizar Domul Pescarilor. Felinarele din apropiere scăpărau lumini galben-trandafirii, dezvaluind faţada înaltă a bisericii ce curgea cu prospetime în dantelării, în onduleuri asemenea unduielilor străvezii ale apei. În acel loc persista cu duioşie mirosul florilor de tei. Am zăbovit în acel loc până când razele dimineţii au străpuns pâcla fumurie iar lumina palidă a noii zile începuse să cadă lin peste feţele budapestenilor.
În copilărie, bunica mă ducea la liturghia de duminică. Îmi spunea că avem origini poloneze, de aceea suntem catolici şi că nu este nimic ruşinos în asta. Această precizare era mereu binevenită întrucât la şcoală, preoţii ortodocşi mă terorizau constant din pricina catolicismului meu, încercând să ma convingă de faptul că noi încălcăm porunca lui Dumnezeu pentru că ne rugăm la statui. Eu şi cei ca mine eram stigmatizaţi, ridicaţi în picioare la ore, arătaţi cu degetul şi batjocoriţi în faţa clasei. Ajungeam acasă în lacrimi, umilită şi epuizată. Nu-mi mai făcea plăcere să merg la şcoală iar asta îl supăra pe tata enorm. Preoţii erau schimbaţi deseori însă alt chip, aceleaşi obiceiuri. Se pare că aceste practici persistă şi astăzi. Tata era bun ca pâinea caldă şi se ferea să vorbească de rău preoţii ortodocşi. Într-o zi, văzând însă cât mă chinuiam şi impresionat de lacrimile ce-mi curgeau fără oprelişti, a izbucnit: “Dacă te mai persecută vreun preot, să-i spui că Steinhard, în Jurnalul fericirii susţine că s-or închina catolicii la statui, însă şi ortodocşii au icoanele lor, şi tot la chipuri cioplite intră! Nu mai fi necăjită! Ce contează este că noi ştim cu toţii, catolici şi ortodocşi, că ne rugăm la Dumnezeu.” Tata era foarte citit şi detesta incultura, mediocritatea. În privinţa agumentului Inchiziţiei, se declara însă învins: “Din păcate, noi vom plăti mereu sangele vărsat de alţii, va trebui să te obinuieşti cu ideea”. Într-o zi am să povestesc cum mi-a transmis pasiunea pentru lectură şi m-a îndemnat să scriu.
Din grădina de trandafiri bunica făcea cel mai ales buchet pentru a-l duce la biserică. Atât de mare mi se părea, încât mă întrebam cum îl putea ţine în braţe. Mă lua de mână ca să nu mă piardă în mulţime şi intram împreună cu pioşenie în biserică. Ne aşezam împreună pe o băncuţă iar ochii mei de copil erau imediat captivaţi de statuetele înalte şi duioase, intensitatea culorilor din vitralii şi prospeţimea luminii din biserică. În funcţie de starea pe care o trăiam, lumina părea că se desface în pulbere, alteori devenea orbitor de înălţătoare, însă cel mai grozav era atunci când într-un anumit moment, lumina se frângea şi-şi făcea loc în mine, încălzindu-mi trupul. În timpul mesei, bunica se uita la mine cu ochii ei mari, albaştri şi înlăcrimaţi. Semăna cu statuetele din biserică, palidă la faţă şi blândă. Uneori, în timpul predicii, mă cuprindea neliniştea sau nerăbdarea şi începeam să-mi fâţâi picioarele în dorinţa de a pleca mai repede acasă. Nu înţelegeam foarte bine ceea ce spunea preotul şi mă plictiseam. Bunica mă liniştea când îşi punea mâna caldă pe creştetul sau genunchiul meu. Din liturghie-mi plăcea cel mai mult momentul în care se dădea pacea, atunci când dădeam mâna cu ceilalţi credincioşi. Aveam impresia că ne spunem “Nici o grijă, nimic rău nu ti se va întampla cât timp te veghez”. La sfârşit, bătrânele se strângeau cu zecile la uşa bisericii. Mă laudau, ma luau în braţe, mă ciupeau de obraz (asta mă enerva cel mai mult!) şi-mi întrebau bunica cine este copila care fusese atât de cuminte. Îmi umpleau buzunarele cu dulciuri.
Pe când coboram colina Citadelei, seara scufunda oraşul într-un albastru violaceu ce se răsfrângea în degradeuri, deasupra capetelor noastre. Puzderia stelelor scăpăta lumini pale, difuze, asemenea margasitelor. Curând, am ajuns într-un squar ce gazduia biserica intitulată bizar Domul Pescarilor. Felinarele din apropiere scăpărau lumini galben-trandafirii, dezvaluind faţada înaltă a bisericii ce curgea cu prospetime în dantelării, în onduleuri asemenea unduielilor străvezii ale apei. În acel loc persista cu duioşie mirosul florilor de tei. Am zăbovit în acel loc până când razele dimineţii au străpuns pâcla fumurie iar lumina palidă a noii zile începuse să cadă lin peste feţele budapestenilor.
În copilărie, bunica mă ducea la liturghia de duminică. Îmi spunea că avem origini poloneze, de aceea suntem catolici şi că nu este nimic ruşinos în asta. Această precizare era mereu binevenită întrucât la şcoală, preoţii ortodocşi mă terorizau constant din pricina catolicismului meu, încercând să ma convingă de faptul că noi încălcăm porunca lui Dumnezeu pentru că ne rugăm la statui. Eu şi cei ca mine eram stigmatizaţi, ridicaţi în picioare la ore, arătaţi cu degetul şi batjocoriţi în faţa clasei. Ajungeam acasă în lacrimi, umilită şi epuizată. Nu-mi mai făcea plăcere să merg la şcoală iar asta îl supăra pe tata enorm. Preoţii erau schimbaţi deseori însă alt chip, aceleaşi obiceiuri. Se pare că aceste practici persistă şi astăzi. Tata era bun ca pâinea caldă şi se ferea să vorbească de rău preoţii ortodocşi. Într-o zi, văzând însă cât mă chinuiam şi impresionat de lacrimile ce-mi curgeau fără oprelişti, a izbucnit: “Dacă te mai persecută vreun preot, să-i spui că Steinhard, în Jurnalul fericirii susţine că s-or închina catolicii la statui, însă şi ortodocşii au icoanele lor, şi tot la chipuri cioplite intră! Nu mai fi necăjită! Ce contează este că noi ştim cu toţii, catolici şi ortodocşi, că ne rugăm la Dumnezeu.” Tata era foarte citit şi detesta incultura, mediocritatea. În privinţa agumentului Inchiziţiei, se declara însă învins: “Din păcate, noi vom plăti mereu sangele vărsat de alţii, va trebui să te obinuieşti cu ideea”. Într-o zi am să povestesc cum mi-a transmis pasiunea pentru lectură şi m-a îndemnat să scriu.
Din grădina de trandafiri bunica făcea cel mai ales buchet pentru a-l duce la biserică. Atât de mare mi se părea, încât mă întrebam cum îl putea ţine în braţe. Mă lua de mână ca să nu mă piardă în mulţime şi intram împreună cu pioşenie în biserică. Ne aşezam împreună pe o băncuţă iar ochii mei de copil erau imediat captivaţi de statuetele înalte şi duioase, intensitatea culorilor din vitralii şi prospeţimea luminii din biserică. În funcţie de starea pe care o trăiam, lumina părea că se desface în pulbere, alteori devenea orbitor de înălţătoare, însă cel mai grozav era atunci când într-un anumit moment, lumina se frângea şi-şi făcea loc în mine, încălzindu-mi trupul. În timpul mesei, bunica se uita la mine cu ochii ei mari, albaştri şi înlăcrimaţi. Semăna cu statuetele din biserică, palidă la faţă şi blândă. Uneori, în timpul predicii, mă cuprindea neliniştea sau nerăbdarea şi începeam să-mi fâţâi picioarele în dorinţa de a pleca mai repede acasă. Nu înţelegeam foarte bine ceea ce spunea preotul şi mă plictiseam. Bunica mă liniştea când îşi punea mâna caldă pe creştetul sau genunchiul meu. Din liturghie-mi plăcea cel mai mult momentul în care se dădea pacea, atunci când dădeam mâna cu ceilalţi credincioşi. Aveam impresia că ne spunem “Nici o grijă, nimic rău nu ti se va întampla cât timp te veghez”. La sfârşit, bătrânele se strângeau cu zecile la uşa bisericii. Mă laudau, ma luau în braţe, mă ciupeau de obraz (asta mă enerva cel mai mult!) şi-mi întrebau bunica cine este copila care fusese atât de cuminte. Îmi umpleau buzunarele cu dulciuri.
