Întors în Japonia după ce a studiat medicina în Anglia, eroul romanului Vant de Răsărit, Vânt de la Apus de Pearl S. Buck, intră în contact cu o familie (de japonezi) fidela tradiţiei şi culturii japoneze. Devotamentul acestei familii vine în contradicţie cu formaţia pe care acesta o primise în Occident, în timpul anilor săi de studiu. Cât timp este plecat, tânărul nu numai că se rupe complet de cultura japoneză dar ajunge să credă cu tărie că multe din obiceiurile şi tradiţiile cu care crescuse sunt absurde, ridicole şi barbare. Formaţia sa intelectuală suferise transformări profunde. Când mezina familiei se îndrăgosteşte de acesta, doctorul îi cere să-şi demonstreze dragostea printr-un sacrificiu ce se doreşte a fi, din punctul de vedere al tradiţiei japoneze al acelui secol, suprem. Îi cere să-şi dezlege picioarele. În mentalitatea acelui secol, o femeie era frumoasă în funcţie de cât de mici şi delicate avea picioarele. De aceea, picioarele femeilor erau legate cu faşe cât mai strâns, din fragedă pruncie. Oprind circulaţia sângelui, picioarele nu se puteau dezvolta şi-şi pătrau astfel, delicateţea. Când îi cere acest sacrificiu, doctorul îi explică tinerei consecinţele imediate. Fluxul masiv de sânge ce va fi eliberat în membrele inferioare îi va cauza dureri greu de suportat, inimaginabile însă îi făgăduieşte că nu o va părăsi, că-i va fi alături şi vor trece prin acele suferinţe împreună. O, şi prin ce dureri crâncene va trece acea tânără care, iubind fără măsură acel bărbat îşi va dezlega picioarele pentru a-i face capriciul de a pune capăt “barbariei” (aşa cum doctorul însuşi o numeşte) de a avea picioarele legate! Depăşind temniţele tradiţiei, aceasta înţelege, în final, că un mod bun de a iubi este acela de a dărui.
Ramon Sampedro, tetraplegicul din Marea Lăuntrică (Mar Adentro - regizor Alejandro Amenábar), după 28 de ani de imobilizare la pat, are o singură dorinţă. Aceea de a muri. Nu voi stărui asupra discuţiilor din cadrul filmului privind aspectele etice, filosofice, religioase şi legale ale eutanasiei. “De ce să mori?” este întrebat Ramon de Julia, avocata ce urmează să-i susţină cazul în instanţă. “Să vedem, vreau să mor pentru că viata…pentru mine, în această stare, nu merită trăită…Nu e mare lucru. Moartea a fost şi va fi întotdeauna lângă noi. La sfârşit, acolo ajungem. Toţi. Moartea este parte din noi”. Ramon nu-şi poate folosi nici mâinile, fapt ce-i transformă dependenţa sa faţă de cei din jur, într-una totală. Singura lui bucurie este aceea de a călători imaginar spre mare. “Dacă ajungem la proces te vor întreba de ce nu cauţi alternative pentru dizabilităţile tale. De ce respingi scaunul cu rotile? – A accepta scaunul cu rotile e ca şi cum aş accepta fărâmituri din ce a fost libertatea mea. Uite, stai acolo, la doi metri depărtare. Ce înseamnă doi metri? O distanţă insignifiantă pentru orice fiinţă umană. Ei bine, pentru mine, aceşti doi metri ca să ajung la tine sunt o călatorie imposibilă…sunt o himeră, un vis. De aceea vreau să mor”. De Ramon se îndrăgosteşte fără speranţă Rosa, o femeie uşor naivă, mamă a doi copii, dj şi muncitoare la o fabrică de conserve, deopotrivă. Rosa trăieşte deziluzii severe în cadrul filmului: dezamăgirea de a nu-l convinge pe Ramon să renunţe la ideea de a-şi încheia socotelile cu viaţa, apoi amorul său fulgerător pentru cea care pare să-l înţeleagă cel mai bine, avocata Julia, suferindă de o boală degenerativă. Când Rosa insistă ca Ramon să lupte pentru a trăi, demonstrând validitatea teoriei lui Hegel asupra egoismului omului în dragoste, acesta îi răspunde: ”Asta numeşti tu dragoste? Să mă ţii aici împotriva voinţei mele? Persoana care mă iubeşte cu adevărat este cea care mă va ajuta să mor. Asta înseamnă dragoste…Rosa”. În cele din urmă, Rosa îl ajută pe Ramon să-şi curme viaţa descoperind că cel mai sincer mod de a iubi este acela de a dărui ştiind că nu va primi ceva în schimb.
Ramon Sampedro, tetraplegicul din Marea Lăuntrică (Mar Adentro - regizor Alejandro Amenábar), după 28 de ani de imobilizare la pat, are o singură dorinţă. Aceea de a muri. Nu voi stărui asupra discuţiilor din cadrul filmului privind aspectele etice, filosofice, religioase şi legale ale eutanasiei. “De ce să mori?” este întrebat Ramon de Julia, avocata ce urmează să-i susţină cazul în instanţă. “Să vedem, vreau să mor pentru că viata…pentru mine, în această stare, nu merită trăită…Nu e mare lucru. Moartea a fost şi va fi întotdeauna lângă noi. La sfârşit, acolo ajungem. Toţi. Moartea este parte din noi”. Ramon nu-şi poate folosi nici mâinile, fapt ce-i transformă dependenţa sa faţă de cei din jur, într-una totală. Singura lui bucurie este aceea de a călători imaginar spre mare. “Dacă ajungem la proces te vor întreba de ce nu cauţi alternative pentru dizabilităţile tale. De ce respingi scaunul cu rotile? – A accepta scaunul cu rotile e ca şi cum aş accepta fărâmituri din ce a fost libertatea mea. Uite, stai acolo, la doi metri depărtare. Ce înseamnă doi metri? O distanţă insignifiantă pentru orice fiinţă umană. Ei bine, pentru mine, aceşti doi metri ca să ajung la tine sunt o călatorie imposibilă…sunt o himeră, un vis. De aceea vreau să mor”. De Ramon se îndrăgosteşte fără speranţă Rosa, o femeie uşor naivă, mamă a doi copii, dj şi muncitoare la o fabrică de conserve, deopotrivă. Rosa trăieşte deziluzii severe în cadrul filmului: dezamăgirea de a nu-l convinge pe Ramon să renunţe la ideea de a-şi încheia socotelile cu viaţa, apoi amorul său fulgerător pentru cea care pare să-l înţeleagă cel mai bine, avocata Julia, suferindă de o boală degenerativă. Când Rosa insistă ca Ramon să lupte pentru a trăi, demonstrând validitatea teoriei lui Hegel asupra egoismului omului în dragoste, acesta îi răspunde: ”Asta numeşti tu dragoste? Să mă ţii aici împotriva voinţei mele? Persoana care mă iubeşte cu adevărat este cea care mă va ajuta să mor. Asta înseamnă dragoste…Rosa”. În cele din urmă, Rosa îl ajută pe Ramon să-şi curme viaţa descoperind că cel mai sincer mod de a iubi este acela de a dărui ştiind că nu va primi ceva în schimb.
